Un înger înveşmântat în alb, cu aripile de culoare roşie, cu aureolă în jurul capului şi având desenat pe piept un triunghi într-un cerc (simbolul şeptimii), stă cu un picior pe pământ şi un picior în apă. În mâini poartă două cupe, vărsând apă din cea pe care o ţine în mâna stângă în cea din mâna dreaptă. În spatele său, în partea stângă se observă doi irişi galbeni încadraţi de vegetaţie acvatică, iar în partea dreaptă a îngerului o potecă se îndreaptă spre vârful unui deal. Deasupra acestuia străluceşte un soare, în care poate fi zărită o coroană.

Cumpătarea este o nouă virtute cardinală pe care o dobândeşte iniţiatul, în călătoria sa spirituală, după Putere şi Dreptate. Primul autor care a vorbit de cele patru virtuţi cardinale a fost Platon, în „Republica“, unde le-a pus în corespondenţă cu diferitele categorii sociale care urmau să existe în statul său ideal. Cumpătarea era calitatea clasei producătoare de bunuri, a meşteşugarilor şi ţăranilor, care prin intermediul acestei virtuţi puteau să îşi stăpânească instinctele animalice. Aşadar, sensul său constă în stăpânirea părţii inferioare, animalice, a fiinţei umane. Astfel, arcana a XIV-a apare ca o întărire în vederea întâlnirii cu Diavolul, care va fi reprezentat în arcana cu numărul XV.

Waite spune că această arcană „implică renunţarea la convenţiile de orice fel“. Aici este evidentă experienţa dobândită odată cu Moartea: „Faptul că în faţa cavalerului negru se prăbuşesc deopotrivă regi, fecioare, copii sau episcopi indică atotputernicia morţii, dar şi faptul că această putere aparţine unei lumi superioare, în care distincţiile existente la nivelul obişnuit nu mai au nicio valoare“.

Trecut prin experienţa decisivă a Morţii, iniţiatul a renăscut, dar noua viaţă nu este aceeaşi cu cea veche. Aşa cum în faţa puterii steagului negru se culcau deopotrivă rege şi copil, fecioară şi episcop, diferenţierile dispărând, Cumpătarea stăpâneşte atât puterile Apei, cât şi pe cele ale Pământului, pe care îşi ţine picioarele goale. De asemenea, ea realizează şi omogenizarea lichidelor din cele două cupe, care pot fi asociate cu apele cereşti şi apele pământeşti.

Această acţiune de omogenizare este, dintr-o anumită perspectivă, opusă celei a divinităţii, descrisă în „Geneză“: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei“.

Călătoria iniţiatică fiind una spre starea primordială, spre această aparentă contradicţie nu trebuie să surprindă. Trebuie să ne amintim că, în călătoria sa, discipolul doreşte să dobândească Pomul Vieţii, acesta fiind un alt demers aparent contrar voinţei exprimate de Creator în Vechiul Testament: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...". De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat“.

Unul dintre sensurile Cumpătării constă tocmai în rezolvarea acestor contradicţii, în revelarea faptului că ele nu sunt decât aparenţă şi că, în esenţă, Totul este Unul şi Unul este Totul. Având conştiinţa acestui fapt, iniţiatul întrezăreşte Calea şi Coroana care îl aşteaptă la capătul ei. Până atunci însă, va trebui să se întâlnească cu Diavolul, împrejurare în care se va dovedi valoarea virtuţii dobândite odată cu Cumpătarea.

Cristian Ivanov