Peştele este, în prmiul rând, un homo religiosus. Un nativ al zodiei Peştilor, Mircea Eliade, e devenit unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul sacrului şi al istoriei religiilor, prin opera sa ştiinţifică, în timp ce opera sa literară presupune un contact permanent cu misterul şi cu misticismul.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti şi a murit la 22 aprilie 1986, la Chicago. Scriitor, filozof şi istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

După terminarea învăţământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret, fiind coleg cu Arşavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica şi Barbu Brezianu. Devine interesat de ştiinţele naturii şi de chimie, dar şi de ocultism, şi a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său, care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi aşa slabă, Eliade citeşte cu pasiune. Autorii săi preferaţi sunt Honoré de Balzac şi Giovanni Papini.

Interesul faţă de Balzac şi Papini l-a dus la învăţarea limbilor italiană şi franceză; în particular începe să studieze persana şi ebraica. Este interesat de filosofie şi studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius şi Epictet, citeşte lucrări de istorie şi în special pe Nicolae Iorga şi B.P Hasdeu. Prima sa operă a fost publicată în 1921, Inamicul viermelui de mătase, urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

Mircea Eliade avea o serioasă formaţie filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginaţie, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului Cuvântul. Deşi părerile posterităţii sunt împărţite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinerele talente.

Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor. În 1929 îşi ia licenţa cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renaşterii.

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la Bucureşti, îşi dă doctoratul în filosofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.

Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea a doi scriitori care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor. Pentru noi, românii, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit, generaţii de-a randul, o adevarată încântare. Cu toate acestea, puţini ştiu că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevarat, până în 1990, în ţara Vedelor şi a Upanişadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un mare filosof indian, şi se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi şi reputatul nostru sanscritolog, Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanşat" scrierea unei noi cărţi.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit o replică magistrală de la însăşi eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), dupa 42 de ani. Romanul-răspuns Dragostea nu moare, It never dies, scris mai întâi în bengali, a fost tradus şi publicat în limba engleză în 1976. Mircea şi Amrita (din Dragostea nu moare), ca şi Allan şi Maitreyi (din "Maitreyi"), pot sta alături de cupluri celebre precum Paul şi Virginie, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta.

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre, primeşte mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu.

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Această filosofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La ţigănci (1959), cât şi în romanul Noaptea de Sânziene (1971). (Sursa pentru detaliile biografice: Wikipedia)