Adevărat Halloween românesc, sărbătoarea creștină a Sfântului Andrei este însoțită de o mulțime de tradiții păgâne, mult anterioare apariției creștinismului pe teritoriul românesc. Ziua de 30 noiembrie mai era numită în popor și Ziua lupului, considerându-se că acum, în ultima zi de toamnă calendaristică, toții lupii se adună într-un loc, unde însuși Sfântul Andrei le împarte prada pentru iarna ce vine.
În aceeași noapte, strigoii își părăsesc mormintele și umblă liberi prin lume, făcând tot felul de rele sau bătându-se între ei, la răscrucile drumurilor. Tot acum ies afară și așa-numiții strigoi vii, oamenii care încă trăiesc, dar care, după moarte, vor deveni strigoi.
Pentru a se proteja de toate aceste forțe supranaturale, tocurile ușilor și ale ferestrelor erau unse usturoi. În unele zone erau protejate inclusiv animalele, celor de parte bărbătească (tauri, boi, armăsari, țapi etc.) fiindu-le lipită o cruce din ceară pe cornul drept. O altă tradiție spune că în Noaptea Sfântului Andrei animalele pot să vorbească, însă omul care le aude riscă să moară pe loc.
Apărută la Iași, în 1857, poezia „Noaptea Sfântului Andrii“ de Vasile Alecsandri este o excelentă ilustrare a tradițiilor românești legate de această sărbătoare.
Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună!
Părăsind a lor secrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!
Vântul suflă cu turbare!
A picat stejarul mare,
Cerul s-a întunecat!
Luna saltă-ngălbenită,
Printre nouri rătăcită,
Ca o luntre părăsită
Pe un ocean turbat.
Bufnele posomorâte,
În a lor cuiburi trezite,
Țipă cu glas amorțit.
Lupii urlă împreună,
Cu ochi roși țintiți la lună,
Câmpul geme, codrul sună,
Satan pe deal s-a ivit!
Iată-l! iată, Satan vine,
Răzbătând prin verzi lumine,
Pe-un fulger scânteietor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, iele zburlite
Și Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor!
Sus, pe turnul fără cruce,
Duhul-rău zbierând se duce,
Și tot turnul s-a clintit!
Miezul nopții-n aer trece
Și, lovind arama rece,
Ore negre douăsprezece
Bate-n clopotul dogit.
Strigoimea se-ndesește,
Horă mare învârtește
Lângă turnul creștinesc.
Iar pe lângă alba lună
Nouri vineți se adună,
Se-mpletesc într-o cunună
Și-mprejuru-i se-nvârtesc.
Voi, cu suflete curate,
Cu credinți nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii!
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!
Acum iată, pe mormânturi,
Clătinați, bătuți de vânturi,
Toți strigoii s-au lăsat.
Așezați într-un rond mare,
Adânciți în întristare,
Pe sicriu-și fiecare
Oasele-și a rezemat.
Unul zice: Eu în viață
Cu o mână îndrăzneață
Multe drepturi am răpit!
Răpit-am pâinea de hrană
Unei gingașe orfană
Ce, pierdută și sărmană,
În mizerie-a pierit!
Altul zice: Eu în lume
Am avut putere, nume,
Căci am fost stăpânitor!
Dar în oarba-mi lăcomie,
Pentru-o seacă avuție,
Am împins în grea urgie
Pe sărmanul meu popor!
Altul zice: Eu în țară
Fost-am o cumplită fiară,
Plină de amar venin!
Împotriva țării mele
Făptuit-am multe rele,
Ș-am legat-o-n lanțuri grele
Ș-am vândut-o la străin!
Foc și ură-n vecinicie
Pe voi cadă, pe voi fie!
Strigă-atunci un glas ceresc.
Și pe loc cad în morminte
Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!
