O carte al cărei cuvânt de ordine este, într-adevăr, misterul. Este vorba atât despre misterul catedralelor, pe care Fulcanelli îl descifrează până la un punct, cât şi misterul autorului, deoarece încă nu se ştie cine s-a ascuns sub acest pseudonim.
Mai mulţi cercetători au crezut, de-a lungul timpului, că au descoperit adevărata identitate a autorului, dar niciunul nu a adus dovezi suficient de convingătoare în sprijinul teoriilor sale. Există autori care susţin că sub numele de Fulcanelli se ascundea, de fapt, Eugene Canseliet, cel care a semnat prefaţa Misterului catedralelor. Alţii sunt de părere că e vorba de pictorul Julien Champagne, cel care a ilustrat volumul, sau despre astronomul Camille Flammarion. Au existat chiar autori care au susţinut că Fulcanelli este de fapt, celebrul conte de Saint Germain, reapărut în secolul XX sub acest nume.
Cartea Misterul catedralelor, apărută în 1926, poate fi considerată cea mai importantă operă de alchimie spirituală din secolul XX. Analizând în special arhitectura catedralei Notre-Dame de Paris şi a celei din Amiens, precum şi a hotelului Lallemant din Bourges, autorul ajunge la concluzia că există simboluri lăsate în piatră de către constructori, care erau veritabili iniţiaţi în alchimie. Şi nu se mulţumeşte cu această constatare, ci indică şi analizează o parte din aceste simboluri.
Drept ilustrare a atitudinii care i-a permis lui Fulcanelli să descifreze aceste secrete, reproducem mai jos comparaţia realizată de el între constructorii catedralelor gotice din Evul Mediu şi artiştii Renaşterii:
Constructorii Evului Mediu aveau de partea lor credinţa şi modestia. Creatori anonimi de capodopere, ei lucrară pentru Adevăr, pentru afirmarea unui ideal, căutând să-şi răspândească şi să-şi înnobileze ştiinţa. Cei din Renaştere, preocupaţi mai ales de mărunta lor persoană, umblând să se afirme, lucrară pentru propriul lor nume.
Evul Mediu îşi datora splendoarea originalităţii creaţiilor sale; Renaşterea fu renumită pentru fidelitatea servilă a imitaţiilor sale. Într-un caz avem o gândire; în celălalt, o modă. De o parte, geniul; de alta, doar talent. În opera gotică, lucrătura rămâne supusă Ideii; în opera renascentistă, ideea e dominată şi ştearsă.
Cea dintâi se adresează inimii, minţii, duhului: e triumful spiritului; cealaltă se adresează simţurilor: e preamărirea materiei. Din secolul al XII-lea până în cel de-al XV-lea avem sărăcie de mijloace, dar bogăţie de expresie; începând din secolul al XVI-lea – frumuseţe plastică, dar mediocritate în fantezie. Meşterii medievali au ştiut să animeze calcarul de rând; artiştii Renaşterii au lăsat marmura inertă şi rece.
Găsiți AICI articolul lui Dan Alexe despre Misterul catedralelor de Fulcanelli
Puteți cumpăra cartea AICI
