– Privitul nu-i totuna cu văzutul, fată moartă. Dansatorul pe apă vede. Vino, lasă sabia jos, e vremea să mai și asculți.

Îl urmă la perete, unde se așezară pe o bancă.

– Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din Braavos, dar știi cum s-a întâmplat asta?

– Erați cel mai bun spadasin din oraș.

– Chiar așa, dar cum? Alții erau mai puternici, mai iuți, Mai tineri, dar cum era Syrio Forel cel mai bun dintre ei? Am să-ți spun acum.

Își ridică vârful degetului mic, atingându-și ușor pleoapa.

Vederea, vederea adevărată, asta-i cheia tuturor lucrurilor. Ascultă-mă. Corăbiile din Braavos se duc pe cât de departe le împinge vântul, spre tărâmuri neobișnuite și minunate, iar când se întorc, căpitanii lor aduc animale curioase pentru menajeria Lordului Mării. Astfel de animale tu n-ai mai văzut: cai dungați, creaturi tărcate, uriașe, cu gâturi lungi precum cataligele, porci păroși mari cât vacile, manticori împungători, tigri care-și cară puii în buzunare pe burtă, șopârle umblătoare, îngrozitoare, cu seceri în loc de gheare. Syrio Forel a văzut toate astea.

În ziua despre care vreau să-ți povestesc, primul spadasin era aproape mort, iar Lordul Mării a trimis după mine. Mulți lefegii veniseră la el și mulți au fost trimiși îndărăt, nimeni nu ar fi putut spune de ce. Când am venit în apropierea sa, era așezat, iar în poală avea o pisică galbenă, dolofană. Mi-a spus că unul dintre căpitanii săi îi adusese animalul de pe o insulă de dincolo de răsărit. „Ai mai văzut una ca asta?” m-a întrebat el. Iar eu am glăsuit către dânsul: „În fiece noapte, pe aleile din Braavos, văd mii ca acesta.” Iar Lordul Mării a râs, și din acea zi am fost numit prim-spadasin.

Arya se scărpină pe față.

– Nu pricep.

Syrio scrâșni din dinți.

– Pisica era una obișnuită, nimic mai mult. Ceilalți se așteptaseră la vreun animal fabulos și chiar asta văzuseră. Se tot minunau cât era de mare. Nu era însă mai mare decât oricare altă pisică, ci doar mai grasă din cauza obrăzniciei, pentru că Lordul Mării o hrănea de la masa lui. „Ce urechi mici și ciudate,” spuneau ceilalți. Urechile-i fuseseră zdrențuite în bătăile cu alți motani. Era în mod sigur un motan, însă Lordul Mării îi tot spunea „ea”, și asta au văzut și ceilalți. Mă asculți?

Arya se gândea.

– Ați văzut doar ce era, de fapt.

– Chiar așa. Să deschizi ochii este tot ce-ți trebuie. Inima minte, iar mintea ne joacă feste, însă ochii văd adevărul. Privește cu ochii. Ascultă cu urechile. Gustă cu gura. Miroase cu nasul. Simte cu pielea. Și abia după aceea să începi să te gândești, după aceea – și în acest fel vei afla adevărul.

– Chiar așa, zise Arya.

(fragmentul din romanul „Urzeala tronurilor“ de George R. R. Martin, primul volum din seria „Cântec de gheață și foc“)