Acțiunea romanului Dracula de Bram Stoker, publicat în 1897, se petrece parțial pe teritoriul României de astăzi și parțial în Londra, unde vampirul în vârstă de sute de ani merge pentru a se ghiftui cu sânge proaspăt.
Întâlnirea dintre Jonathan Harker – englezul sosit în Transilvania pentru a încheia afaceri imobiliare cu contele – și misteriosul său client are loc în locuri și spații pline de semnificație.
Spațiul geografic ce adăpostește castelul lui Dracula se află undeva la frontiera dintre Transilvania (atunci în Imperiului Austro-Ungar, partea maghiară), Bucovina (parte în același imperiu, însă în partea austriacă) și Moldova (care se unise doar de patru decenii cu Valahia sau Țara Românească, formând România modernă, căreia celelalte teritorii locuite de români aveau să i se alăture abia la 1918).
În ceea ce privește timpul, prima întâlnire dintre Jonathan Harker și contele Dracula se petrece chiar în noaptea Sfântului Gheorghe (22 spre 23 aprilie stil vechi, 4 spre 5 mai stil nou, a;a cum apare în jurnalul călătorului englez).
Există, în carte, trei referiri principale la sărbătoarea Sfântului Gheorghe și la superstițiile legate de aceasta. Cel dintâi episod are loc la hotelul din Bistrița, unde călătorul este avertizat de gazde să nu pornească la drum tocmai în acea noaptea. Al doilea episod are loc chiar în noaptea Sfântului Gheorghe, când pe câmpuri apar misterioase focuri albastre, iar al treilea episod este reprezentat de o discuție cu Dracula despre semnificația acestor focuri.
Episodul din Bistrița. avertismentul gazdei cu referire la noaptea Sfântului Gheorghe și cruciulița de protecție
Chiar în clipa când mă pregăteam să plec, bătrâna intră în camera mea şi mă întrebă, scuturată de fiori:
– Trebuie să te duci? Oh, tinere herr, chiar trebuie să te duci?
Era într-o asemenea stare de agitaţie, încât părea că uitase şi câtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. Când i-am spus că trebuie să plec numaidecât şi că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:
– Ştii ce zi e astăzi?
I-am răspuns că suntem în 4 mai. Clătină din cap, pe urmă zise:
– Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Însă dumneata ştii ce zi anume e?
Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă:
– E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când bat clopotele de miezul nopţii, duhurile rele pun stăpânire pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă?
Era atât de îngrozită, încât m-am străduit să-i redau curajul. În cele din urmă căzu în genunchi, implorându-mă să rămân sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi, trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat, deci, s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de care am fost în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e imperioasă şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi, scoţându-şi crucifixul de la gât, mi-l întinse.
Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemenea oricărui anglican, fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie, dar mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz o persoană vârstnică, atât de bine intenţionată şi atât de tulburată. Pesemne că a citit pe chipul meu îndoiala, căci, petrecându-mi după gât crucifixul, îmi spuse: „De dragul mamei dumitale”, şi ieşi din încăpere.
Scriu aceste pagini în jurnal în timp ce aştept diligenţa care, bineînţeles, întârzie; cruciuliţa îmi atârnă de gât. Să fie de vină spaima bătrânei hangiţe sau înspăimântătoarele superstiţii ale locului, dacă nu însuşi crucifixul, nu ştiu, dar nu mă simt în largul meu, ca de obicei. Dacă jurnalul va ajunge la Mina, cel puţin să găsească în el un rămas-bun!
Al doilea episod: misterioasele flăcările albastre apărute în noaptea de Sfântul Gheorghe
Deodată, departe, la stânga noastră, văzui o luminiţă albastră ce pâlpâia. În aceeaşi clipă o văzu şi vizitiul; opri brusc caii şi, sărind de pe capră, dispăru în întuneric. Nu ştiam ce să fac, urletul lupilor se auzea tot mai aproape, dar pe când mă tot întrebam, vizitiul reapăru şi-şi reluă fără o vorbă locul, apoi pornirăm mai departe. Îmi vine să cred că am adormit, poate, iar incidentul îmi revenea mereu în vis, căci mi se părea că se repetă la nesfârşit, iar acum, privind în urmă, îmi apare ca un oribil coşmar.
La un moment dat, flăcăruia ţâşni atât de aproape de drum, atât de clar în noapte, încât am putut urmări fiecare din mişcările vizitiului. El se îndreptă grabnic către locul de unde se ivise luminiţa albastră, trebuie să fi fost foarte slabă, căci nu putea lumina în preajmă, şi adună câteva pietre, din care formă un fel de parapet. Altă dată se produse un efect optic straniu: aşezându-se între mine şi flacără, el nu o acoperi deloc, fiindcă i-am putut vedea totuşi licărul fantomatic. Am rămas uluit, însă cum impresia durase doar o clipă, am considerat că privirea, prea încordată în întuneric, mă înşelase.
Un timp, pâlpâirile albastre nu s-au mai arătat şi am gonit înainte prin beznă, împresuraţi de urletul lupilor, ca într-un cerc mişcător. În sfârşit, într-un loc vizitiul coborî şi se depărtă mai mult decât în celelalte rânduri, iar în timpul absenţei sale caii tremurară mai rău ca oricând, sforăiră şi nechezară îngroziţi. Nu pot şti din ce cauză, deoarece urletul lupilor încetase cu desăvârşire; dar chiar atunci luna, plutind printre norii negri, apăru în spatele crestelor zimţate ale unei înălţimi împădurite şi la lumina ei am văzut în jurul nostru un cerc de lupi cu colţi albi şi limbi roşii ce atârnau, cu labe lungi şi vânoase, cu blana ţepoasă. Erau de o sută de ori mai înspăimântători în tăcerea cumplită care se aşternuse decât atunci când urlau.
Înţepenisem de groază. Numai când un om rămâne singur faţă în faţă cu asemenea orori poate să înţeleagă adevărata lor semnificaţie.
Al treilea episod discuția cu Dracula despre superstițiile din noaptea Sfântului Gheorghe
După o vreme, mai căpătând curaj, am adus vorba pe departe despre faptele ciudate din noaptea precedentă, de pildă, de ce a coborât vizitiul când a văzut flăcările albastre? Credea el într-adevăr că erau semne ale unor comori ascunse? Îmi vorbi de o credinţă obştească, după care, într-o anumită noapte a anului, în fapt, cea care trecuse, când se presupune că toate spiritele rele stăpânesc nestingherite, se vede o flacără albastră deasupra oricărui loc unde au fost tăinuite comori.
– Fără îndoială, aceste comori au fost ascunse în regiunea prin care treceaţi azi-noapte, îmi spuse el, fiindcă pentru ea s-au dat mari bătălii, timp de secole, între valahi, saşi şi turci! Pentru că nu există petic de pământ în ţinutul ăsta care să nu fi fost îngrăşat cu sânge omenesc, de patrioţi sau de năvălitori. În zilele de demult ale acelor vremuri încruntate, când austriecii şi ungurii ne atacau în valuri, iar strămoşii noştri săreau să-i întâmpine, bărbaţi şi femei, vârstnici şi copii îi aşteptau pe creste deasupra trecătorilor, de unde îi nimiceau prăvălind asupră-le stânci! Când însă biruiau năvălitorii, nu mai găseau nimic, totul fiind îngropat în vatra strămoşească.
– Atunci pentru ce, l-am întrebat eu, au rămas acele comori atâta vreme nedescoperite, când sunt semne atât de sigure pentru oricine îşi dă osteneala să privească?
Contele zâmbi şi buzele îi dezveliră în gingii caninii lungi, care aveau o înfăţişare stranie. Reluă:
– Pentru că ţăranul e un mişel şi un smintit. Flăcările nu apar decât o singură noapte, iar în acea noapte nici un om de pe aici n-ar scoate nasul pe uşă, chiar dacă ar fi la mare nevoie. Şi, dragul meu domn, să şi vrea, tot n-ar putea. Chiar în cazul în care ţăranul de care-mi vorbeşti a însemnat locul unde ţâşnea flacăra, el n-ar putea să-l descopere la lumina zilei. Dumneata însuţi, îndrăznesc să te întreb, ai mai fi în stare să-l afli?
– Adevărat, am zis, nu l-aş mai găsi cum nu l-ar mai afla nici morţii.
(fragmente din romanul Dracula de Bram Stoker)
Despre superstiții de noaptea Sfântului Andrei, o altă noapte magică din folclorul românesc
Despre Samhain, sărbătoarea ce stă la originea obiceiurilor de Halloween
