A fost odată un prinț tânăr care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum în împărăția tatălui său nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu, tânărul prinț îi dădu crezare.
Dar, într-o zi, prințul fugi din palat și ajunse în împărăția vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor și, pe aceste insule, niște făpturi stranii și tulburătoare, cărora nu îndrăzni să le dea un nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat în haine de seară se apropie de el.
— Insulele de acolo sunt adevărate? întrebă tânărul prinț.
— Bineînțeles că sunt adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.
— Și făpturile acelea stranii și tulburătoare?
— Sunt toate prințese adevărate și autentice.
— Atunci trebuie să existe și Dumnezeu! strigă prințul.
— Eu sunt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară, înclinându-se ușor.
Tânărul prinț se întoarse acasă cât putu mai repede.
— Iată-te înapoi, deci, îi zise împăratul.
— Am văzut insule, am văzut prințese, L-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prințul cu reproș în glas.
Împăratul rămase impasibil.
— Nu există nici insule adevărate, nici prințese adevărate și nici Dumnezeu adevărat nu există.
— Dar am văzut cu ochii mei!
— Ia spune-mi, cum era îmbrăcat Dumnezeu?
— Dumnezeu era în haine de seară.
— Avea mânecile hainei suflecate?
Prințul își aduse aminte că așa erau. Împăratul zâmbi.
— E un costum de magician. Ai fost păcălit.
Auzind acestea, prințul plecă din nou în împărăția vecină și se duse pe același mal, unde îi ieși din nou în cale omul în haine de seară.
— Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine ești, zise prințul indignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întâmpla. Acum știu că insulele nu sunt reale și nici prințesele nu sunt reale, pentru că tu nu ești decât un magician.
Omul în ținută de seară zâmbi.
— Nu eu te păcălesc, băiete. În împărăția tatălui tău există multe insule și multe prințese, dar tatăl tău te ține sub vraja lui și nu le poți vedea.
Prințul se întoarse acasă, gânditor. Când îl văzu pe împărat, se uită drept în ochii lui.
— Tată, e adevărat că nu ești împărat, ci doar un magician?
Împăratul zâmbi și își suflecă mânecile.
— Da, fiule, sunt magician.
— Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.
— Bărbatul de pe mal era doar un alt magician.
— Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.
— Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.
Prințul fu cuprins de tristețe și zise:
— Am să mă omor.
Prin farmecele sale, împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru în ușă și îi făcu semn prințului să vină cu ea. Prințul se înfioră. Își aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale, și de prințesele ireale, ireale dar frumoase.
— Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.
— Vezi, fiule, zise împăratul, acum ești și tu magician.
(fragmentul din romanul „Magicianul“ de John Fowles)
